Noi, oamenii, suntem ființe pe cât de simple, pe atât de complicate. Adesea ne e frică să fim, să spunem, să acționăm – așa cum simțim.
E o frică constantă de a nu corespunde, de a fi altfel, de a zice lucrurile pe nume, fără prea multe ocoliri și detalii inutile.
În loc de fraze înșirăm polemici inutile și tot nu mai ajungem la subiect. Ne place să mințim că suntem bine, chiar și atunci când simțim cum undeva acolo, adânc în suflet, se dezlănțuie furtuni și duc războaie.
Pentru că e mai convenabil, mai ușor să te ascundem după măști. Zeci, sute de măști pe care le măsurăm, le purtăm, iar mai apoi le aruncăm într-un dulap plin de praf și schelete din trecut.
Ne place să inventăm. Să ne construim drame, tragedii și să nu dormim nopțile din cauza lor. Dintr-un fleac ne facem povești și idoli.
Ne îndrăgostim adesea, tot atât de prostește și spontan, ca să avem după cine suferi și tânji. Facem greșeli, iar mai apoi sărim de câteva ori tot peste aceeași greblă, ca să ne asigurăm c-am învățat bine lecția.
Știm să criticăm, să atacăm, să fim sarcastici și să ne ascundem după propriile probleme, dar nicidecum nu știm să ascultăm, nu doar să auzim.
Ceea ce nu știm și șchiopătăm grav la acest capitol – este să iubim, nu doar pe cineva, dar tot ce ne înconjoară.
Încă și mai puțin – (nu) știm să ne trăim viața liber. Să ne lăsăm duși de val și să nu ne mai pese ce-o fi mâine, ce va zice lumea, ce e va petrece după.
Știm doar să ne aruncăm cu idei și vorbe goale, ca să vadă alții cât de talentați, inteligenți și omenoși suntem.
Sursă: dosardesuflet.wordpress.com