E noapte. Da, noapte, pentru că, de obicei intru în casă la o oră târzie, iar până să mă apuc de scris, mă poate prinde și dimineața, cu ceaiul rece, călătorind în romanul meu. Îmi place acolo, alături de personajele mele. E locul unde mă simt cel mai bine, dar căruia, nu reușesc să-i acord, decât un timp mizer.
Deseori îmi scriu în gând răvașe, răvașe pe care nu știu, dacă voi avea curajul să i le aștern pe foaie vreodată. Degetele în una din seri au cuprins cu întreaga lor forţă tastatura calculatorului, și au început să scrie aici cuvinte:
,,Dragă… Nu știu cum să mă adresez. Ia-mă de mână și înnebunește-mi fiecare picătură de sânge cu mireasma ta ce-mi murmură prin simțuri fără rost! Pune-ți urechea la poalele inimii mele și ascultă vocea sufletului meu, mult prea strâmt pentru iubirea ta prea mare, care crește fără contenire!
Sărută-mi ștrengar obrajii înroșiți de emoții, sărută-mi buzele înainte să fie omorâte de ispita coaptă! Răscumpără-mi privirea îndoielnică și geloasă cu zâmbetul tău pitit tembel și răbdător!
Hai, vino lângă mine, unde dorul e mai dor, dragostea e mai dragoste, iar noi suntem mai noi! Ia-mă de mână, om prea iubit, și poartă-mă peste ani, că toate de azi se schimbă-n mâine, doar noi rămânem neprefăcuți: tu în firea mea, eu în firea ta, tu în anul meu, eu în anul tău!”
Fă şi tu un efort omule, ca să fii fericit ! Aruncă totul la gunoi şi fă ce-ţi place. Învaţ-o și învață-l să se îndrăgostească de tine în fiecare zi. Nu o lăsa și nu-l lăsa se se piardă în prăpastia obişnuinţei şi apoi să plece…